5 povesti despre viata mea din comunism care vorbesc despre ceva mai mult decat copilaria mea

Acum câteva zile am avut onoarea să adresez alături de Ioana Mihăilă câteva cuvinte de bun-venit tinerilor politicieni din tările Europei Centrale care studiază în cadrul programului Inițiativa strategică transatlantică organizat de International Republican Institute (IRI).

Toți s-au născut după căderea comunismului în țările lor. Toți au nevoie să li se povestească cum au fost acele vremuri prin care au trecut părinții lor. Iată mesajul meu:

1. M-am născut aproximativ pe locul unde se află acum Casa Poporului în 1977, pe vremea lui Ceausescu.

În zona aceasta se afla un spital vechi, construit în secolul XIX-lea într-un stil arhitectonic national-medieval, brâncovenesc.

In 1984, Ceausescu a decid să dărame spitalul si sa construiască acest palat. Mama mea era asistentă medicală în acel moment.

Se spune că s-a hotărât într-o vizită de lucru când câinele său, un labrador retriever, a fost zgâriat de de motanul spitalului.

Aceasta e o legendă urbană, probabil, dar arata care este mentalitatea populației într-un regim totalitar, modul în care orice urmă de raționalitate este distrusă.

2. La finalul anilor ‘60, Ceausescu a hotărât să interzică avorturile și mijloacele contraceptive, pentru a genera o creștere demografică.

Această operațiune nu a avut rezultatele scontate, dar a generat peste 50.000 de femei moarte și peste 300.000 de femei care au suferit histerectomii.

Cum vă spuneam mai sus, mama mea a fost asistentă de ATI ginecologie. Din păcate, imi aduc aminte de ea tânără, venind acasă si plângând in pernă. In fiecare noapte, mai veneau la spital cate o femeie sau mai multe, uneori o studentă, alteori o mamă cu copii acasa care se aflau in septicemie. Încercau să le reanimeze toată noaptea, dar de cele mai multe ori mureau.

Mii si mii de femei tinere au murit astfel.

Când văd discuțiile despre limitarea avortului din Polonia sau din Statele Unite, mă gândesc la mama mea, care era atunci la fel de tânăra ca voi și la modul în care se ascundea în baie ca să nu o vedem plângând soarta celorlalte femei.

A limita acest drept femeilor este o crimă.

3. Aș vrea să spun o chestie foarte simpla, si la prima vedere deloc tragică. Când erau eu copil, iarna, ningea. In unii ani, în București zăpada depășea mult un metru. Și erau mulți copii în jur. Acum nu mai este nici zăpadă și nici nu mai sunt mulți copii.

Si dacă e să vorbim despre securitate și despre viitor, s-ar putea ca acestea să fie cele mai mari provocări ale umanității: criza climatică și criza demografică.

4. Când erau eu copil, în comunism, era frig, iarna în case. Atât de frig încât 12-13 grade era considerată o temperatură foarte bună. In schimb la bunicii mei, la tară era teribil de cald. Îmi aduc aminte că o dată mi-am lasat stiloul de plastic pe sobă. Dimineața arata ca obiectele lui Dali, din Persistența Viziunii.

Ei bine, indiferent dacă eram acasă în frig, sau la bunici la căldură, seara așteptam Vocea Americii sau Europa Liberă la radio. Erau singurele căi de acces către informația reală. Și erau interzise și erau bruiate.

Părinții își rugau copiii să nu spună afară la joacă, căci altfel părinții vor ajunge la închisoare și copiii la școala de corecție.

Aș vrea să vă gândiți la acest lucru, la regimurile totalitare care se mențin la putere prin controlul informației. Și să vedem cum putem face ca acest lucru să nu se mai întâmple. Și da, mă refer la China și la Rusia.

5. A cincea poveste și ultima. Este din nou despre mama mea.

Aveam vreo 7 ani, iar ea vreo 32-33. Ea dădea pentru carnet de șoferi. Tocmai ne cumpărasem o mașină, după ce așteptasem vreo 7 ani.

La ultima probă, traseul de noapte, după ce a coborât din mașina de examen a fost interceptată de doi bărbați în paltoane închise la culoare.

A fost dusă într-un birou.

Cei doi bărbați erau de la Securitate.

Doreau să o convingă sa devină colaboratoare, sa spună dacă cineva din spitalul ei ajută cu proceduri de avort. Ea a refuzat, iar ei au dispus să nu primească carnetul de șofer.

I-au dat termen doua săptămâni să se decidă.

Imi aduc aminte cum părinții mei stăteau singuri în bucătarie încercând să stabilească ce să facă.

Si, da, până la urmă când cei doi au venit iar peste două săptămâni, mama mea le-a spus în față: refuz să colaborez indiferent ce veți face.

Și da de asta sunt eu aici și de asta sunteți voi aici, pentru a onora oamenii care au refuzat să cedeze în fața regimurilor absolutiste și pentru a vă asigura că niciodată astfel de regimuri nu vor mai chinui cetățeni nevinovați.

Vă mulțumesc.

Vă rog să vă aduceți aminte aceste povești când veți vizita acest palat, făcut cu suferința a milioane de români.

Vă rog să vă aduceți aminte că relevanța morală a unui regim politic nu e dată de cât de multe clădiri grandioase înalță, ci cât de multe morți lasă în urmă.

Sunteți liderii politici ai Europei viitoare. Vă implor să nu uitați niciodată suferința generațiilor trecute și să faceți în așa fel încât ea să fi avut măcar un pic de sens, să fie prețul pentru viața mai bună și mai dreaptă a generațiilor care vor veni.