Ce înseamnă un frison economic mic pentru buzunarul tău?

Ce-ar fi dacă 100 de multinaționale active în România ar simți că e momentul să fie un pic (doar un pic) mai precaute? Cum s-ar simți asta în buzunarul tău?

Să ne imaginăm că 100 de multinaționale din top 300 decid că nu se simt prea confortabil cu un președinte populist suveranist și un guvern cu un mesaj similar (race to the bottom!), ori cu o instabilitate politică majoră (de exemplu, președintele încearcă să forțeze alegeri anticipate).

Și decid să facă un lucru foarte simplu: să-și diminueze expunerea.

Evident, „nu pleacă câinele de la măcelărie” – capitalul nu e moral –, așa că nu vă imaginați că dispar băncile din peisajul urban sau toate produsele de pe rafturi.

Operațiunile sunt mai subtile: amânări de investiții, mutarea unor centre de cost în țări mai stabile, optimizarea unor game de produse care nu aveau tracțiune pe termen scurt dar ar fi putut reprezenta investiții dacă ar fi crescut puterea de cumpărare, programe de colaborare cu producători locali, schimbări în structura prețurilor de transfer, optimizări logistice și așa mai departe.

Să zicem că, în medie, fiecare își diminuează expunerea cu 10 milioane de euro pe lună la nivel de cifră de afaceri. Asta înseamnă că din economie dispar 1 miliard de euro lunar.

Jumătate din acești bani se pierd pentru stat.

40% din sumă reprezintă impozite directe (semnificativ peste rata medie de colectare de 30%, dar totuși ceva mai jos decât impozitarea salariilor), plus încă 5% TVA (presupunând conservator că 10% este cota medie de taxare din acei bani ce ajung la persoane fizice).

Așadar, vorbim de 450 de milioane de euro pe lună, adică 5.4 miliarde pe an. Veniturile bugetare anuale sunt ceva sub 80 de miliarde, deci pierderea ar reprezenta peste 6.5% din buget.

Dacă un salariu net mediu în sectorul public este 1.350 euro pe lună (mult peste cel din sectorul privat!), cu 450 de milioane s-ar putea plăti aproximativ 200.000 de salarii (inclusiv impozitele și CASS-urile – deși e discutabil dacă trebuie luate în calcul impozitele aplicate la sume provenite deja din impozite).

Ca ordin de mărime: întreg personalul medical și cel din educație însumează cam 600.000 de persoane.

Să revenim la economia privată.

Acel miliard de euro dispărut lunar se traduce în aproximativ 600 de milioane net, care ajungeau anterior în mâna consumatorilor.

Să presupunem că, în diferite forme, 3 milioane de români sunt angrenați în ecosistemul multinaționalelor (angajați, contractori, furnizori, angajații acestora etc).

Pentru fiecare, asta ar însemna o pierdere medie de 200 euro pe lună (aproximativ 1.000 lei). Sigur, impactul nu va fi uniform: unii își vor pierde locul de muncă și deci tot venitul, alții vor pierde mai puțin, poate doar o parte, pentru că oricum aveau venituri mici. Și tot așa.

Și aici intră în joc viteza de rotație a banilor. Într-o lună, aceiași bani schimbă mâna de cel puțin trei ori.

Românii consumă peste 75% din venituri în mai puțin de o lună de la obținerea lor.

Rămași cu mai puțini bani, cei 3 milioane vor renunța la meditații (nefiscalizate), mese la restaurant, pâinea aia de 50 lei/kg, servicii de curățenie prin casă și alte lucruri de genul acesta – lucruri făcute de persoane care, deși nu lucrau direct pentru multinaționale, își asigurau în felul acesta o existență decentă.

Cam asta se va întâmpla.

Not great, not terrible – la început. Apoi mai vedem.

Pe scurt, estimarea mea este că porcăria asta generată de Simion–PSD–Servicii–Rusia (în fix această ordine a responsabilităților, de la cauzele eficiente la cele formale (structurale), vorba lui Aristotel) ne va costa 900 lei/lună per capita.

Adică 2.000 euro pe an.